Despre oameni. Partea I

Inca de mica mi se spunea ca atunci cand doi oameni se imbratiseaza numai au nevoie de cuvinte. Adoram sa vad oameni care se strang in brate cu putere, ma fascina gandul ca isi pot transmite atatea emotii printr-o simpla apropiere. Din pacate in aceste zile vad tot mai rar persoane sincere care se imbratiseaza cu drag.

Ipocrizia si de ce nu, falsitatea a pus stapanire pe fiecare dintre noi. Impartim zambete false in stanga si in dreapta si apoi discret bombanim ceva de "dulce" persoanei careia tocmai i-am zambit, aparent cu caldura si sinceritate. 

Nu stim sa face diferente, preferam sa traim in acelasi egosim si aceeasi ipocrizie dintotdeauna. Nu stim sa le multumim persoanelor ce ne sunt alaturi in orice moment, acelor fiinte pe urmarul caror iti poti aseza capul greu de atatea ganduri si griji. Imbratisarea numai simbolizeaza nimic, este asemeni zambetului fals...dureros, zic eu...Dureros sa te trezesti intr-un anumit moment in care simti nevoie de un zambet sincer si o strangere puternica in brate si nu primesti altceva decat ce ai impartit tu pana in acel moment...ipocrizie...si mai dureros va fi cand vei constientiza ca numai parte de nimic autentic si asta pentru tu ti-ai ales aceasta cale.

Oare atat de greu este sa alegi calea sinceritatii? Sa multumesti celui care iti este aproape?
Bine a zis o persoana apropiata sufletului meu "Nu putem deveni ceea ce trebuie sa fim ramanand ceea ce suntem!"

Despre unele si despre altele...

La gramada! Unul peste altul, calare chiar, nu se tine cont de pozitie, cert este ca e haos total; nu, nu scriu despre nici o orgie sexuala, ci despre gandurile mele care nu-si gasesc locul. Incerc sa ma adun, cum se spune, sa le pun cap la cap dar pur si simplu sunt la gramada.

Nu, nu trec prin nici o perioada dificiala, nu incerc sa exprim tristete sau vreun sentiment de neputinta ca nu-mi pot pune gandurile in ordine... ci pur si simplu este unul dintre acele momente, creative zic eu, in care scriu fara ca macar sa pun punct si virgula (semnele de punctuatie le pun cand citesc ce am scris :) pentru ca nu citesc ce scriu, degetele mele alearga pe tastatura mai ceva ca la un maraton, parca vor sa bata un record mondial, cine stie poate este visul lor :)
Da, acum ai ghicit, este exact acel moment in care bat campii pe romaneste, aberez cat se poate (adica pana in acel moment in care degetele mai au nevoie de o pauza :)
De unde aceasta stare? Sunt in acel loc despre care se spune ca iti aduce painea de a doua zi, nu ca as manca eu multa paine, dar asta este o alta poveste.

Bun, hai sa intram putin in amanunte: despre unele, despre altele...nici eu nu stiu exact despre ce :) asta chiar e foarte tare! :))

La un moment dat gandurile mele au fost mai "linistite" si ma gandeam eu la povestea cu facebook, hi5, twitter (si ce o mai fi), stiu ca acest subiect a fost mega dezbatut dar tot nu am inteles anumite aspecte.

Chiar este necesar sa iti scrii acolo cat de mult suferi tu din cauza unei iubiri neimpartasite? Sau crezi ca multe persoane sunt interesate de activitatile tale diverse, spre exemplu la ce ora dormi, ce faci maine dimineata si cu ce te imbraci, daca cumva mai iesi si tu din casa, mai mergi pe la un film, la o plimbare, aaa, dar chiar si atunci intri pe FB ca doar ai net pe tel, nu? Cred ca incep sa ma prind cum sta cu aceste activitati diverse impartatsite oricui, astepti sa ti se spuna cat esti de tare ca ai mancat paste seara si ai adormit tarziu, dar ai mai trecut si printr-un club inainte sa adormi si totusi te-ai trezit tarziu si ai intarziat la munca si da domne, esti tare! Ma abtin sa intru in prea multe detalii.

 Nu obijnuiesc sa imi scriu pe Facebook toate activitatile cum observ ca se poarta, in scurt timp cred ca citesc cand au fost ultima oara prietenii mei la WC si ce au facut acolo. Nu obijnuiesc sa caut asa zisele vedete si sa obtin cu orice pret "prietenia" lor, am observat ca si acest aspect este la mare cautare, cu cat ai in lista de prieteni mai multe personalitati, cluburi, reastaurante etc. esti super tare! Ce sa mai? Ai intrat in lumea buna! Jos palaria in fata ta si multe "multumiri" ca impartasesti (si nu doar mie) toate (in)activitatile tale.

Si acum hai sa public si eu aceasta activitate de pe blog pe FB sa intru in randul lumii, ca de...asa se poarta :))

Pentru prietenii sufletului meu!

Va multumesc, prieteni dragi!

http://www.youtube.com/watch?v=0tQ-7X1Uo9I&feature=related

Lacatul fara cheie

Acum mult timp am remarcat o zicala "lacatul e la tine, cheia e la mine", m-am ghidat dupa aceasta zicala ani de-a randul...de fiecare data cand ceva nu imi mergea asa cum imi doream imi spuneam ca eu detin cheia si pot deschide lacatul in orice moment, era motivatia mea, poate una prosteasca dar de efect pentru acele vremuri. Timpul mi-a aratat ca aceea cheie pe care o purtam mereu cu mine nu se potrvivea la toate lacatele atarnate elegant de fiecare usa din drumul meu. Dezamagirea a fost mare, dar doar pentru un moment, cautam solutii (noroc ca sunt isteata) si le gaseam, strangeam cu degetele o agrafa de hartie cu care reuseam sa sparg lacatul urias care ma impiedica sa-mi continui drumul. Si tot asa zi dupa zi, saptamana dupa saptamana, depinde de situatie, acum nu-ti imagina ca singura mea ocupatie era sa sparg lacate :))
Faza cu agrafa am vazut-o in filme, norocul meu ca ma mai uit din cand in cand la cate un film...daca tot am cablu tv si timp liber (cateodata). Tot cu ajutorul timpului am devenit tot mai isteata (modestia nu-mi este familiara) si am realizat ca nu am nevoie de nici o cheie, lacate exista, dar cheia potrivita greu de gasit si agrafa o mai scap printre degete, sunt firave si subtiri...inca nu am gasit obiectul care sa-mi fie de folos, dar am credinta. Cred cu adevarat ca atunci cand imi doresc cu toata fiinta ceva, obtin; am si ajutoare, dar de aceasta data nu sunt obiecte...am ambitie, putere primita in dar de la Tatal Ceresc si nu in ultimul rand dorinta arzatoare.
Am mai aflat (nu de curand) ca totul tine de alegeri, deciziile pe care le iei...Alegi bine, traiesti bine. Chiar daca atunci cand trebuia sa faci cea mai importanta alegere nu ai fost intrebat de nimeni, nici macar nu erai cu adevarat constient pentru a fi capabil sa iei o decizie, dar de acum incolo totul este in mainile tale (in ale mele nu, am palmele micute) poti sa-ti crosetezi drumul cu rabdare si cu alegerile potrivite la timpul oportun.
Exista si lacate fara chei, dar le poti ocoli, iar daca nu, cauta in adancul sufletului tau credinta, care, de cele mai multe ori te intrebi daca ai avut-o vreodata, caut-o atent sau strig-o cu putere si lacatul se va deschide fara nici o cheie.
Cat de simplu poate fi, nu?

Premergator vs baston

Intr-o zi oarecare drumul meu spre serviciu a devenit un adevarat izvor de idei :D
Mergand agale, cu ochii intredeschisi (sunt tare puturoasa dimineata) ceva imi atrage atentia, era un zgomot produs de un carucior pentru cumparaturi. O femeie pe fata careia se citea timpul trecut il tragea cu mare greutate. Tramvaiul opreste in statie, fiecare calator urca rapid pt a-si ocupa locul pe scaun, numai aceea femeie se chinuie sa urce treptele tragand dupa ea plinul carucior. Ochii i se lumineaza in momentul in care un calator ii da o mana de ajutor, i-a multumit in cel mai frumos si induiosator mod, pana si pe mine m-a emotionat asa ca ma ridic de pe scaun si ii ofer locul (mi-a fost greu sa fac asta, imi era asa somn..) cu aceeasi bucurie imi multumeste si mie spunandu-mi "ma simt ca atunci cand eram copil, nu puteam urca singura scarile si intotdeauna trebuia sa stau pe scaun in tramvai pentru ca eram neastamparata" , imi spune cu un glas cald si un zambet de neuitat.
In acel moment gandurile m-au invadat, idei dintre cele mai neobijnuite care m-au facut sa afirm "La o varsta mult inaintata suntem tratati din nou ca niste copii".
Argumentele nu au intarziat sa apara: suntem copii, nu stim sa facem primii pasi, avem nevoie de o mana de ajutor sau de un obiect ajutator, premergatorul, ajungem odata cu trecerea timpului la varsta a 3a si inlocuim premergatorul cu bastonul; suntem copii, avem pielea sensibila si avem nevoie de creme si de o ingrijire speciala, devenim varstinici si pielea noastra are nevoie de aceleasi ingrijiri speciale ca acum multi ani, aproape ca nici nu ne amintim.
Asa cum cei mici au nevoie de afectiune si multa atentie, asa si cei invarsta au nevoie de dragoste si de multumiri pentru ca s-au dedicat o viata intreaga noua, celor mici. Asa cum copii sunt abandonati prin te miri ce locuri, asa si batranii sunt uitati intr-o casa ce pare parasita, sau mai grav intr-un azil, altii ajung pe la colt de strada sperand ca cineva se va indura si le va oferi un colt de paine.
Si comparatiile sunt nenumarate...
Dimineata mea a devenit una luminata, dorinta de a-mi strange bunicii in brate si de a le multumii, de a le arata toata dragostea ce am strans-o clipa de clipa pt ei, a devenit tot mai puternica.
Tu cand ti-ai strans ultima data bunicii in brate?

O noua zi...

Iata cat de curajoasa am fost, am aruncat furia cat mai departe (am o precizie si o forta cand arunc cu "obiecte"...ehe, de n-ai vazut asa ceva), de aceea inexplicabila disperare numai vorbesc (am trimis-o in concediu acum, era destul de obosita si statea pe capul meu), dar pot vorbi despre linistea care o simt acum (am strigat-o, am certat-o ca si-a luat vacanta fara ca eu sa-i dau voie si s-a intors), acum e bine...Este o noua zi!
Simt din nou ca acele momente perfecte (pentru mine) sunt doar ale mele si ma bucur, le tin langa mine, aproape ca le imbratisez, nu vreau ca nimic sa le mai alunge.
Acum cateva seri prietenul sufeletului meu, Victor, mi-a spus ca manifest stare de melancolie...sa fie oare asa? Eu zic ca nu, a fost doar o perioada noua si in acelasi timp dificila (tot ce este nou, pt mine este dificil), dar acum totul este pe linia de plutire...
Ce? Tie nu ti s-a intamplat nici macar odata in viata asta agitata pe care o conduci cu atata mandrie sa nu stii cum sa reactionezi in fata necunoscutului si pur si simplu ca calci prin balarii???? Ba eu sunt sigura ca oricine a avut aceasta "experienta" cel putin odata...Am realizat ce este important pentru mine, mi-am pus asa zisele target-uri, da domne, am si eu stadardele mele :) si acum sunt linistita.
Am acel sentiment unic: Iubesc si sunt iubita! Ce poate fi mai perfect de atat?
Hai ca am aberat destul si pentru azi, nu uita: Este si maine o zi! :)
Pe maine!

Momente greu de imaginat...

Iti amintesti acel moment de nedescris, moment in care simteai ca singurii tai stapani sunt furia si disperarea?

Iti amintesti sentimentele de neputinta dintr-un moment care parea perfect?

Stiu ca vrei sa le uiti, incerci, dar te urmaresc fara sa vrei, mereu te uiti in spate, speri sa se piarda in zare dar in secunda urmatoare le simti in spatele tau, intorci capul dar nu vezi nimic...totusi sunt acolo...

Inca de mica mi-a placut foarte mult sa scriu cu creionul si sa ma folosesc de guma de sters, era o noutate si ceva nemaipomenit pt mine, eram fascinata de puterea gumei de sters...cum doar cu cateva miscari disparea tot ce am scris, desenat... Imi doresc acum aceea guma de sters care prin puterea ei sa imi stearga din minte acele momente scrise cu vorbe dure...
Am remarcat astazi o afirmatie "Este si maine o zi!", da este, dar nu cumva te intrebi daca va fi ca aceasta?
Si daca mai multe aspecte te indeamna sa crezi ca va fi la fel, ce faci? Incerci sa te ascunzi? Numai privesti in urma si ignori? Sau infrunti?
Eu ce as face?
Ramane de vazut! Pe maine!